În data de douăzeci octombrie a anului trecut 1877 am primit paşaportul pentru călătoria pe uscat de la Hakodate la Edo. Se presupunea că voi face această călătorie fără grabă, pentru a-i cunoaşte mai bine pe credincioşii noştri şi pentru a avea o mai mare posibilitate de a propovădui în interiorul ţării, unde noi, străinii, nu putem pătrunde întotdeauna şi oricând. Încredinţându-I biserica din Hakodate lui Dumnezeu şi lăsând-o în grija credincioşilor, la 27 octombrie a anului trecut 1877 am luat vaporul spre Aomori, de unde am tot ţinut pe uscat calea până la Edo, iar mai apoi şi până la Oosaka[2]. Propovăduirea ortodoxă acoperă acum mai mult de jumătate din tot cuprinsul Japoniei, de la Hakodate până la Oosaka (de la latitudinea de 42° până aproape la cea de 34°), într-un spaţiu de peste 1300 de verste[3]. Până în vremea de faţă au fost întemeiate mai mult de 40 de comunităţi ortodoxe, având împreună peste 2400 de creştini. În afară de biserica din Edo am vizitat alte 35 de locuri unde sunt creştini de-ai noştri. Cu mici excepţii (în două locuri) propovăduirea ortodoxă se desfăşoară peste tot cu succes, iar în unele locuri chiar foarte bine. În multe locuri în care propovăduirea nu a fost încă auzită ni s-au cerut propovăduitori. Japonezii care au primit credinţa stau tare în adevăr şi le sunt de mare ajutor catehizatorilor noştri. Nu avem oameni îndestul pentru a mulţumi nevoile peste tot locul, şi asta nu poate decât să mă întristeze ca misionar ortodox care a cercetat aceste biserici.
În a treia zi de la plecarea din Hakodate am ajuns în oraşul Sanpongi[4]. Acum 20 de ani aici erau doar trei case, iar acum sunt peste 1000 de locuitori. O stradă lungă se întinde cât tot oraşul; strada e curată, apa curgând prin şanţurile de pe amândouă părţile străzii. Aproape în orice casă se văd războaie de ţesut, cultura mătăsii fiind foarte dezvoltată aici şi fiind îndeletnicirea de căpătâi a celor din Sanpongi. La Sanpongi am ajuns destul de devreme, şi aş mai fi putut face până în seară câteva verste, însă aici se află tatăl unei fetiţe care învaţă la şcoala Misiunii din Hakodate şi m-a rugat să rămân o seară ca să-mi poată asculta predica. Şi eu am rămas. Seara s-au adunat în casa lui spre a mă asculta şase oameni, cărora le-am predicat despre Unul Dumnezeu Adevărat şi despre zeii păgâni cei mincinoşi. Mi-au cerut să le trimitem aici un predicator statornic, dar nu le putem trimite pe nimeni, aşa cum nu ne ajung oameni, fiind cu putinţă doar ca predicatorul din cel mai apropiat loc, din Hatsinohe[5], să vină pentru câte vreo două săptămâni măcar la fiecare lună şi jumătate.
La 28 octombrie am ajuns la Hatsinohe. Prima dată cercetasem biserica de aici în luna lui iulie anul acesta. Comunitatea este alcătuită din 36 de suflete, cu precădere oameni tineri. Predicatorul Sava Yamazaki are vreo 20 de cateheţi, dar ei nu sunt destul de bine pregătiţi ca să primească sfântul botez. Abia peste vreo trei luni, nu mai devreme, vor putea fi botezaţi. Între altele, creştinii au dorit să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. A doua zi, sâmbătă, i-am mărturisit aproape pe toţi, iar după rugăciunea de seară le-am predicat. Duminică am săvârşit Liturghia, cuminecându-i cu Sfintele Taine pe creştinii care ajunaseră. Aici am aflat din ziarele japoneze că trupele noastre au împresurat oraşul Kars[6] şi cer predarea lui. În genere, creştinii m-au întrebat peste tot, cu interes şi implicare sufletească, despre război. Întrucât ziarele nipone îşi obţin informaţiile în cea mai mare parte din ziarele engleze, a trebuit să vorbesc mult despre adevăratele cauze ale războiului şi scopurile lui, dându-le astfel creștinilor noştri o înţelegere cuvenită, atât de falsificată de ziarele engleze. Propovăduirea la Hatsinohe, după cum am arătat mai sus, se desfășoară bine, dar, deocamdată, nu într-atât de cuprinzător cât ne-am fi dorit. 20 dintre cateheţi sunt cateheţi adevăraţi – mai multe rude ale celor care încetul cu încetul au crezut. De altfel, numărul credincioşilor va fi în creştere, însă neajunsul de căpătâi al acestei biserici este necunoaşterea rânduielilor creştine. Asta nu mai este de acum vina creştinilor, căci ei nu au preot, iar ei au crezut de puţină vreme şi nu au văzut rânduielile creştine. Doar prin vizite mai dese ale preotului, şi creştinii din Hatsinohe, şi din alte părţi, vor putea cunoaşte rânduielile ortodoxe. Părintele Pavel Sawabe este singurul nostru preot (japonez – nota traducătorului) şi el nu poate fi peste tot. De altfel, creştinii se adună duminicile la rugăciune în casa parohială întreţinută pe spezele credincioşilor înşişi. Următoarea biserică este în oraşul Sannohe. Aici sunt 72 de creştini. Dat fiind că aceşti creştini ai locului sunt mai vechi decât cei din Hatsinohe, şi părintele Pavel, fiind în trecere în calea dinspre Hakodate şi înapoi, a fost pe aici destul de des, ei cunosc foarte bine rânduielile creştine. Faţă de vara acestui an numărul credincioşilor nu a crescut şi se pare că răspândirea credinţei în acest loc va merge mai încet decât ne-am dori. Ceea ce ne mângâie sufleteşte este că, fie şi săraci, creştinii întreţin pe spezele lor casa de rugăciune în care se adună pentru a se ruga în zilele de duminică şi cele de sărbătoare. Ei sunt cu toţii buni creştini, tari şi sinceri în credinţă, însă le lipseşte conducătorul şi propovăduitorul, întrucât aici nu se află un catehizator. Atunci când acum o lună de zile a fost pe aici părintele Pavel, creştinii au ajunat, iar nouă dintre ei nu au făcut-o, drept pentru care a trebuit acum să-i mărturisesc şi să-i împărtăşesc, ceea ce am şi făcut. Seara toţi creştinii s-au adunat în casa în care am mas şi preţ de trei ore am stat împreună cu ei în convorbiri despre credinţă. Ne-am bucurat cu toţii că ne întâlneam pentru a doua oară, iar creştinii şi-au arătat părerea de rău că nu au un catehizator şi astfel biserica nu creşte ca număr. La Sannohe am avut plăcuta mirare să văd că un vânzător de cărţi păgân vinde cărţi creştine, ceea ce întâlneam pentru întâia oară înlăuntrul ţării, iar cărţile erau foarte ieftine. Datorită societăţilor biblice protestante, cărţile creştine au pătruns aici şi se vând pe bani de nimic. Bunăoară, Evanghelia după Luca în limba niponă costa 4 seni[7], iar japonezii spun că doar hârtia face mai mult de 4 seni.
Mergând mai departe, din Sannohe spre Fukuoka, am băgat de seamă că de amândouă părţile drumului sunt nişte copaci destul de înalţi cu scoarţa crestată de-a curmezişul, cu ciorchini atârnători de pomuşoare gălbui şi mărunte. Se dovedeşte că acesta este copacul de lac. Din locurile scrijelate musteşte vara şi toamna o zeamă semănând a păcură, din care se pregăteşte renumitul lac japonez, iar din poame se scoate ceară pentru lumânări, de altfel o ceară de foarte joasă calitate.
În mica aşezare Fukuoka sunt doar 16 creştini, iar într-un cătun aflat la 7-8 verste depărtare mai sunt 6 suflete. Vara, când am fost pe aici, toţi creştinii erau acasă, pe când acum numai patru erau în oraş, ceilalţi fiind plecaţi la muncă în diferite locuri. Aici am mas doar pentru noapte, seara, de altfel, adunându-se, în afară de creştini, încă şapte păgâni, cărora le-am vorbit despre sufletul omenesc şi despre Dumnezeu, iar dimineaţă, înaintea plecării mele, doi bărbaţi tineri, care mai ascultaseră şi înainte învățătura, s-au convertit.
Ca să faci calea de la Fukuoka până la Morioka trebuie să mergi aproape două zile. În toată această întindere până la Morioka, deocamdată, nu avem creştini. De fapt, nici partea de miază-noapte a Japoniei până la Morioka nu prea este locuită de lume, este muntoasă şi nu prea potrivită pentru lucrarea pământului, iar pe timp de iarnă aici ninge bogat. Am ajuns la Morioka la 3 noiembrie şi am tras la casa parohială. Biserica din Morioka mi-a umplut sufletul de bucurie. Aici sunt peste 200 de creştini. Părintele Pavel a fost nu demult pe aici şi a botezat aproape 50 de suflete, mai făcând şi trei cununii. Atât cu prilejul vizitei mele din iulie, cât şi acum am avut cu toţii o mare mângâiere sufletească, căci am şi avut de ce să ne bucurăm: propovăduirea din acest oraş de peste 70 de mii de locuitori se desfăşoară bine, iar creştinii trăiesc în mare dragoste frăţească unii faţă de alţii, ajutându-i pe propovăduitori să răspândească credinţa ortodoxă. Patru propovăduitori se ostenesc în oraş, iar trei în împrejurimi, pe o întindere de 40-60 de verste. Toţi cei şapte catehizatori, în cea mai mare parte tineri, sunt dintre creştinii localnici. Ei sunt întreţinuţi în parte din mijloacele comunităţii creştine locale, iar cea mai mare parte a întreţinerii o primesc de la părintele Nicolae din Edo, întrucât biserica locală încă nu are mijloace îndestulătoare pentru întreţinerea tuturor.
Dovezi ale mărturisirii credinţei de către creştinii în etate au mai fost descrise şi înainte, le întâlnim şi în timpul de faţă şi este cu neputinţă să le descrii pe toate într-o singură scrisoare. Mă voi mărgini acum însă la cazul unui băiat de şase ani. De puţină vreme a murit o creştină care era văduvă, lăsând orfan în urma ei un băiat de şase ani, zis Pavel. Mătuşa lui după tată, o păgână înflăcărată, l-a luat pe Pavel, în temeiul dreptului de rudenie apropiată, ca să-l crească şi să-l înveţe. Ea îl punea pe Pavel să se închine idolilor, dar copilul nu primea asta, spunând: eu nu mă pot închina la guuzoo (idol), căci cred în Dumnezeu Adevărat. Mătuşa îi zice atunci că aceştia şi sunt dumnezeii cei adevăraţi cărora şi ea li se închină, pe când băiatul îi răspunde că măicuţa lui l-a învăţat şi că a auzit şi de la senseii (învăţătorii) creştini că păpuşiile făcute de mâna omului (idolii casnici sunt foarte mici, având cel mult o şchioapă-două) nu pot fi dumnezei şi de aceea este păcat să le numeşti dumnezei şi să li te închini. Atunci mătuşa a trecut la alte mijloace: punea bomboane înaintea idolilor şi, luându-le apoi, i le dădea lui Pavel spunându-i că i le-au dat zeii. Iar Pavel răspundea: aceasta este guuzono tatematsuri (jertfă adusă idolilor), pe când eu când l-am mărturisit la botez pe Hristos m-am lepădat de idoli şi am scuipat asupra lor. Mătuşa aşa şi nu a avut ce face cu băiatul. Copilul vine întotdeauna la biserică însoţit de o vecină creştină şi se plânge aici că mătuşa îl pune să se închine la idoli.
Sâmbătă, către timpul slujbei de seară, s-au adunat peste 150-160 de creştini. Timpul era stricat, fiind ploaie şi vijelie. Oraşul este mare şi creştinii sunt risipiţi în toate colţurile lui. Cu toate acestea mulţi au venit chiar de la 10 verste depărtare de oraş. Catehizatorii mi-au spus că un asemenea număr de creştini se adună în fiecare sâmbătă, iar uneori şi mai mulţi. După săvârşirea miezonopticii am cuvântat o predică, după care mult timp încă – până la orele 11 de noapte – am discutat despre obiectul credinţei şi despre starea bisericii.
Duminică, la slujba Prânzândei, am luat seamă că cei adunaţi erau mai puţini decât în seara din ajun, de tot cam 120 de oameni, ceea ce se lămureşte prin faptul că serile lumea nu e prinsă cu lucrul. Aflându-se în necontenite legături cu păgânii şi adesea depinzând de ei, creştinii nu pot cinsti ziua duminicii în chip cuvenit. Dar i-am înduplecat să se străduiască pe cât se poate să-şi încheie lucrările către ziua de duminică, astfel încât să-I poată închina Domnului măcar prima parte a zilei, până la amiază. Dacă ar fi un preot, această neîmplinire se va îndrepta, şi este neapărat ca un preot să fie la Morioka.
Cea mai apropiată biserică de Morioka, în marele drum spre oraşul Yamanoma, aflat la depărtare de 75-80 de verste, biserica în oraşul Kooriyama, la 15 verste de Morioka, m-a rugat dacă le-am putea cumva trimite acolo un catehizator, întrucât au acum 30 de suflete gata să asculte cuvântul Evangheliei. Unii dintre ei au aflat despre credinţă de la neamurile lor creştine din Hakodate, dar şi de la propovăduitorii care au fost în trecere pe aici. Ei mi-au cerut un catehizator care să se statornicească la ei. Îi voi scrie şi îl voi ruga despre aceasta pe părintele Nicolae[8], însă până la vară abia de va fi cu putinţă să trimitem aici un propovăduitor, aşa cum toţi catehizatorii sunt prinşi cu misiunea şi nu-şi pot părăsi locurile.
Ajungând la Yamanoma, m-am oprit în casa lui Isaia Kangeta[9], fratele mai mare al catehizatorului Matei, ales drept candidat la preoţie. Îndată a venit aici şi părintele Pavel[10]. A doua zi, în 8 (20) noiembrie, în ziua arhistrategului Mihail, părintele Pavel a săvârşit botezul a şase neofiţi, iar eu am săvârşit Prânzânda şi i-am împărtăşit pe noii creştini cu Sfintele Daruri dinainte pregătite. Creştinii sunt aici în număr de 21 de suflete şi au de gând să-şi ridice cu puterile tuturor o casă de rugăciune. Pentru asta Isaia a dăruit locul din curtea casei lui şi noi, împreună cu părintele Pavel, am sfinţit temelia şi am pus piatra de început, iar peste două-trei luni casa de rugăciune va fi gata.
În seara aceleiaşi zile am plecat cu părintele Pavel în cel mai apropiat oraş, Itsinoseki, aflat la depărtare de două verste, oraş în care biserica are 30 de creştini, fiind puţin mai mare decât cea din Yamanoma. Şi la Itsinoseki m-am oprit în casa unui creştin, Ilie Tsiba. La orele 7 şi jumătate părintele Pavel a ţinut o predică, apoi am cuvântat eu, iar la predică se adunaseră, în afară de creştini, vreo 40 de păgâni. Şi aşa cum casa era mică şi nu puteau încăpea cu toţii, cei care au venit mai târziu stăteau afară şi ascultau. Va da Dumnezeu şi Lumina lui Hristos se va răspândi şi aici. La Yamanoma se află un propovăduitor şi acesta vine să propovăduiască şi la Itsinoseki. La vară, după Sfintele Paşti, şi creştinii din Itsinoseki au de gând să-şi ridice o casă de rugăciune. Până atunci însă, ei se adună la Yamanoma, unde Isaia Kangeta are o casă temporară de rugăciune.
Începând cu Yamanoma până la Sendai, comunităţile ortodoxe se află în număr mare la depărtare destul de mică, de la 9 la 3 verste una de alta. Cea mai apropiată de Itsinoseki biserică este în orăşelul Kannari. Aici locuieşte şi acea pioasă bătrânică Maria despre care am scris în octombrie sau septembrie anul trecut. Şi la Kannari, şi peste tot mai departe, până la Sendai, am poposit la creştini. Întrucât începând cu acest loc s-au prevăzut în multe părţi mai mulţi candidaţi pentru botez şi postitori, a fost nevoie să vină şi părintele Pavel alături de mine pentru a-mi uşura sarcina. Astfel am trecut împreună prin toate localităţile în care au fost întemeiate biserici, până la Sendai. În Kannari sunt 43 de creştini. Ei au ridicat pe spezele lor o casă de rugăciune cu o încăpere alăturată pentru catehizator. În ziua sosirii părintele Pavel şi cu mine am mărturisit peste 20 de oameni. A doua zi părintele Pavel a săvârşit slujba aghesmei şi a sfinţit casa de rugăciune a cărei zidire fusese încheiată către sosirea noastră. După sfinţire au fost botezaţi 15 oameni, parte din Kannari, parte din localităţile învecinate. După botez eu am săvârşit Prânzânda în nou-sfinţita casă de rugăciuni. Părintele Pavel are cu sine un antimis şi vase bisericeşti, iar preoteasa Maria, soţia lui, s-a învăţat să coacă prescuri, aşa că putem săvârşi Prânzânda oriunde este nevoie. În timpul prânzândei au fost cuminecaţi cu Sfintele Taine toţi cei botezaţi şi cei care au ajunat, iar la sfârşitul Liturghiei s-a ţinut predica. De altfel, despre predică. Noi avem rânduiala negreşită ca după miezonoptică şi prânzândă sau obedniţă să cuvântăm o predică, căci fără predică şi slujba pare neîmplinită, iar creştinii s-au obişnuit cu ea ca şi cu un lucru firesc. Către amiază m-am îndreptat cu părintele Pavel şi câţiva creştini în satul învecinat Sawadei, în care, de asemenea, sunt 15 suflete de creştini, dintre care cel mai râvnitor şi înstărit, Petru Saito, şi-a pus în gând să ridice o casă de rugăciune, iar pe lângă ea şi o şcoală creştină. Atâta că el s-a prea întristat că întreaga lui familie destul de numeroasă ţine cu înverşunare la cele păgâne, mai cu seamă soacra lui, pe când bunicul său începe să înţeleagă adevărul şi tragem nădejde că şi alţii dintre cei înverşunaţi vor veni încet, încet la adevăratul Dumnezeu. Trebuie să avem doar răbdare. Petru Saito a dat ştire în sat că la orele 3 după-amiază se va ţine o predică în casa lui, iar către acea vreme s-au adunat vreo 15-20 de păgâni, cărora le-am grăit mai întâi despre Unul Dumnezeu, iar apoi despre neadevărul şi neputinţa păgânismului şi a păgânilor. Când ne-am înturnat în Kannari se lăsa de acum amurgul. Pe la orele 8 ale serii s-au adunat creştini în mare parte, iar eu am cuvântat o predică despre sufletul omenesc şi menirea lui veşnică, însă creştinii m-au rugat să le predic mai mult, şi preoteasa a povestit foarte bine şi mişcător viaţa Mariei Egipteanca cu poveţele sufleteşti cuvenite.
Într-o parte de Kannari mai sunt mici comunităţi ortodoxe în cinci aşezări (în satele Miyano şi Oohayashi şi în oraşele şi Iwagasaki, Tzukidate şi Kazawa) cu 56 de credincioşi. Dar întrucât acolo nu erau suflete pregătite să primească botezul, iar între timp ne aşteptau în alte biserici creştini care ajunaseră, de această dată nu am mers într-acolo. S-a dus la ei mai târziu părintele Pavel de unul singur. La 11 noiembrie ne-am îndreptat pe jos din Kannari în cătunul apropiat Karisuki, unde sunt doar cinci creştini, rudele soţiei părintelui diacon Ioan Sakai. Aici ne-au ospătat, iar apoi, străbătând miriştile câmpurilor de orez, am ajuns în satul Izuno.
La Izuno predicarea a început şi comunitatea a fost întemeiată anul trecut. De tot creştinii sunt aici 42 de suflete, dintre care şase sunt din satul apropiat Mumezaki, iar satul nu este prea mare. Creştinii au aici o casă de rugăciune foarte bună, cu o încăpere alăturată pentru catehizator. Această casă este cu totul nouă. O bătrână, mama unei mari familii înstărite, a durat această casă pentru a-şi trăi bătrâneţile în ea în linişte şi singurătate, presupunând că-şi va mângâia sufletul cu rugăciuni către Buddha, însă acum ea a devenit creştină şi casa a închinat-o bisericii. Era plăcut să văd că cea mai bună casă din sat era a unei creştine de a noastre. Până în seară s-au mărturisit peste 20 de suflete. La orele 8 ale serii am cuvântat o predică despre cel de-al treilea articol al crezului. A doua zi, după obedniţă au fost împărtăşiţi copiii şi cei care ajunaseră, după care ne-am îndreptat spre următoarea biserică din oraşul Wakayanagi (jumătate de oră de mers pe jos). Afară ploua destul de tare şi creştinii din Wakayanagi ne-au trimis 2 jinrikisha.[11] Cu toate că nu era departe, nu am avut încotro. Am urcat şi am mers până în oraş. Chiar la intrarea în oraş eram aşteptaţi de femei creştine cu copiii lor. Ne-am dat jos din jinrikisha şi aşa, împreună cu mulţimea care a tot crescut prin alăturarea creştinilor ce ne ieşeau în cale, am ajuns la casa de rugăciune în care ne-am întrunit cu toţii. Încăperea largă abia de-i încăpea pe toţi. După Morioka, în această biserică, mai mult decât în alte comunităţi pe care le-am cercetat, se vede legătura strânsă dintre credincioşi şi dragostea şi râvna lor pentru sfânta Credinţă. Şi noii ascultători sunt aici destui, cu toate că de această dată la Wakayanagi au primit botezul doar 3 suflete, şi asta pentru că acum 2 săptămâni părintele Pavel a săvârşit aici botezul. Când am ajuns aici era zi de sâmbătă. Seara târziu au venit cântăreţele, trei fetiţe din Sanuma. Sărmanele de ele erau ude leoarcă, întrucât toată ziua plouase tare. Dar au cântat la miezonoptică, de bună seamă că nu aşa cum se cântă la Hakodate, însă totuşi cum trebuie. Au cântat pe o singură voce. Neavând vreun instrument şi fără a fi acolo vreun om priceput într-ale cântării, nici nu le puteai cere mai mult. După miezonoptică am cuvântat o predică despre virtutea şi roadele dragostei creştine.
Duminică părintele Pavel a botezat 6 suflete (două erau din Miyano), pe când eu au săvârşit dumnezeiasca Liturghie. La orele 4 după-amiază ne-am îndreptat spre Jiumonji, la 3 verste de acolo. Aici sunt 73 de creştini. În timpul primei mele călătorii nu am putut sta mult la ei – doar o oră-două –, în schimb de data aceasta am stat cu ei o noapte întreagă. Şi cât de mare a fost bucuria bătrânului Iacob nici nu pot spune în cuvinte. Încă acum 3-4 zile el a venit la Kannari, iar de acolo ne-a însoţit peste tot. Casa de rugăciune este chiar în casa acestui Iacob, care este cea mai bună din sat, iar cele mai bune şi mai mari încăperi din ea le-a dat pentru adunare şi pentru slujirea celor sfinte.
A doua zi dimineaţă am mers pe la casele aproape tuturor creştinilor. Toţi au icoane în casă şi toţi până la unul, chiar şi copiii de până la 3-4 ani, îşi cunosc numele lor creştine. Printre credincioşi se poate băga de seamă că femeile sunt mai agere decât bărbaţii. Mai cu seamă este o femeie deşteaptă, Ina, singura credincioasă în familia ei.
Din Jiumonji am mers pe jos până în satul vecin Isikosi, unde sunt 15 suflete de creştini, toţi fiind oameni învăţaţi şi serioşi. Isikosi este cu mult mai mare decât Jiumonji, are vreo mie de case, iar terenul este, de asemenea, bun pentru propovăduire. Aici propovăduieşte un catehizator din Wakayanagi, venind o dată la 2 zile. Tot el merge şi în oraşul Kazawa, unde eu nu am mers. La Isikosi am ajuns pe la orele 10 ale dimineţii. Pe uliţa pe care am trecut s-au adunat pâlcuri de femei şi copii veniţi să vadă un străin. În locurile mai îndepărtate de drumul cel mare lumea nu a mai văzut străini, astfel încât eu sunt primul străin care a călcat în acest sat şi prin împrejurimi. În casa creştinului la care am tras pentru a ne odihni s-au adunat vreo 20 de păgâni, cu precădere femei, bărbaţi şi copii, care ne-au cerut să le predic. Mai întâi le-a vorbit părintele Pavel, apoi am predicat eu. După aceea am luat prânzul şi, trecând prin ploaie, ne-am întors la Wakayanagi, unde am mai rămas o noapte. Seara am ţinut o predică având în faţă cu precădere creştini. De această dată în oraş creştinii erau de tot 56 de suflete. După aceasta părintele Pavel, îmi amintesc, i-a mai botezat pe câţiva.
În dimineaţa zilei de 15 noiembrie am trecut pe la câteva familii creştine. Printre creştini este o femeie pe nume Eudochia, soţia kochyo-ului[12] localnic, care este un dregător de felul conducătorilor noştri de circumscripţie. El încă nu este creştin, dar este om înţelept, soţiei sale nu-i pune piedici, iar el însuşi ascultă învăţătura. Soţul Eudochiei a dorit ca eu şi părintele Pavel să intrăm în casa lui, ceea ce noi am şi făcut cu o deosebită plăcere. În casa lui de oaspeţi am găsit un aer uşor cam european, iar în vorbă ne-am atins, de bună seamă, de credinţă, şi el, cu o vădită înţelegere a viitoarei stări de lucruri, a vorbit despre creştinism. Este de mirare cât de repede se schimbă rânduielile japoneze. Acum nu mai puţin de un an era de neînchipuit ca un dregător japonez de seamă cum este şi kochyo (kochyo este numele dregătoriei) să-l primească, dar cu atât mai mult el însuşi să-l poftească deschis, ziua în amiaza mare, pe un preot străin.
În aceeaşi zi ne-am îndreptat către oraşul Sanuma, la 3 ri (aproape 11 verste) de Wakayanagi. De cum am ieşit din Wakayanagi au început să ni se arate în cale creştini din Sanuma. Primul pe care l-am întâlnit a fost Antonie, un bătrân de 72 de ani, încă în putere. În anul 1876 el a făcut pe jos drumul până la Edo pentru a primi sfântul botez, iar de la Sanuma până la Edo sunt vreo 400 de verste (peste 120 de ri). El se păstrează atât de vioi şi sănătos, aşa cum în fiecare dimineaţă se scaldă negreşit cu apă rece. Apoi am întâlnit un alt bătrân, pe Ioachim, de 69 de ani, la fel de vioi. Astfel, pe măsură ce ne apropiam de Sanuma numărul celor care ne ieşeau în cale creştea tot mai mult şi mai mult (trebuie să spun că până ieri a plouat câteva zile la rând şi era un glod îngrozitor, întrucât drumul de aici este unul de ţară), iar la intrarea în oraş ne-am adunat destul de mulţi, eram peste 150 de oameni. Această întâlnire fusese pusă la cale de mult: anume astfel, spun ei, trebuie să-i întâmpinăm pe preoţii adevăratului Dumnezeu. În această seară nu am predicat. Creştinii ne-au spus: „Odihniţi-vă, iar mâine şi mai apoi vom cere să ne predicaţi în fiecare seară.” Cu toate acestea, până aproape de orele 11 ale serii am stat şi eu, şi părintele Pavel împreună cu creştinii care ba veneau, ba plecau în schimburi, întrucât în cameră nu ar fi încăput cu toţii dintr-o dată.
La Sanuma am locuit din 15 până în 25 noiembrie. În toate zilele de până duminică şi eu, şi părintele Pavel i-am spovedit pe cei vreo 200 de creştini. Duminică au primit botezul 29 de suflete. După prânzândă toţi cei care au ajunat sau au fost botezaţi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. În una dintre aceste zile am plecat împreună cu părintele Pavel într-un oraş apropiat, numit Tayoma. Acolo sunt doar 8 creştini, dar, deocamdată, lipseşte un propovăduitor, fapt pentru care nu există ascultători. Vor fi din vară. În tot răstimpul aflării la Sanuma am ţinut predici în fiecare seară (în afară de seara primei zile), predici la care în afară de creştini au venit şi mulţi păgâni, ba chiar au venit să-mi asculte predica până şi poliţiştii şi kochyo-ul cu întreaga lui familie. Biserica din Sanuma se bucură de mare stimă din partea păgânilor. Oraşul nu e mare, creştinii sunt peste 200, iar păgânismul se topeşte văzând cu ochii. Creştinii din Sanuma sunt cei mai înstăriţi dintre toate comunităţile creştine situate la nord până la Edo, iar când vor avea un preot ei îl vor putea întreţine singuri. În casa de rugăciune de acum pot încăpea până la 300 de creştini, dar această casă este deja strâmtă. Când am cuvântat predicile a fost întotdeauna atât de multă lume, încât mulţi stăteau afară. De aceea, acum cinci luni creştinii din Sanuma şi-au pus de gând să ridice o biserică adevărată şi mare. În legătură cu aceasta curând creştinii vor aduna înde ei până la 1000 de dolari, iar părintele Pavel îmi scrie că hotărârea de ridicare a bisericii a fost luată şi îndată vor purcede la lucru.
Părintele Pavel a plecat din Hakodate în luna septembrie şi, cercetând bisericile, s-a oprit pentru un timp la Sanuma, pe când preoteasa lui a rămas la Wakayanagi pentru a propovădui. În timpul acela de la începutul lunii octombrie s-a întâmplat, din cauza ploilor mari, o revărsare asupra oraşului Wakayanagi şi a satelor din apropiere. Nenorocirea s-a întâmplat noaptea, iar viitura a înecat roada şi ameninţa casele aflate în locurile mai joase. De obicei, în timpul unor asemenea intemperii se bate alarma, se trag clopotele etc. În acest caz, locuitorii din Sanuma, auzind alarma, s-au îndreptat deîndată spre locul inundaţiei. Pe când în Wakayanagi în acea seară doamna preoteasă le-a predicat femeilor. În pofida alarmei şi a bătăilor de clopot femeile au stat în linişte ascultând predica până la capăt.
La 21 noiembrie, de dimineaţă, după ce ne-am rugat şi ne-am luat rămas bun de la credincioşi, am plecat din Sanuma şi către amiază am ajuns la Takashimizu. Creştinii de aici sunt atât de râvnitori încât au lucrat şi nopţile pentru a-şi construi o casă de rugăciune. Creştinii de aici au ajunat şi eu l-am ajutat pe părintele Pavel să-i mărturisim. De asemenea, au primit botezul 15 suflete, astfel încât creştinii din Takashimizu sunt acum 106. La Takashimizu am stat trei zile şi trei nopţi, iar în fiecare seară le-am ţinut predici creştinilor adunaţi la rugăciune şi am vorbit despre starea bisericii locale şi a altor biserici.
De la Takashimizu am plecat către următoarea biserică, situată în oraşul Furukawa, unde sunt 49 de credincioşi. Aici nu există un catehizator şi astfel nu au fost candidaţi pentru botez. Creştinii doar s-au mărturisit şi s-au cuminecat, iar seara au ascultat o predică. În dimineaţa zilei de 25 noiembrie, după ce am săvârşit obedniţa şi i-am împărtăşit cu Sfintele Taine pe cei care postiseră, ne-am îndreptat spre oraşul Wakuya. Drumul străbate doar o întindere dreaptă ca-n palmă, iar primăvara şi vara se poate că prin aceste locuri este minunat, pe când acum, pe timp de iarnă, ţi se descoperă privirii doar câmpuri înguste scrijelite de canale ale căror maluri sunt străjuite de rânduri de copaci. Şi aici am găsit postitori şi am unit cu Biserica lui Hristos 14 noi creştini. În Wakuya şi alte 2 cătune apropiate sunt de tot 67 de creştini.
La 28 noiembrie am plecat din Wakuya şi ne-am îndreptat spre oraşul Isinomaki situat pe ţărm. Până acum aici erau doar 6 credincioşi, toţi dintr-o familie, botezaţi la Hakodate încă acum cinci ani. Prin osteneala catehizatorilor noştri predicarea are aici succes şi către sosirea noastră erau pregătiţi pentru primirea sfântului botez 23 de suflete. În luna ianuarie a acestui an părintele Pavel fusese chemat într-acolo pentru a boteza alte 20 de suflete. În acest oraş se face că mulţi dintre păgâni erau gata să ne asculte predica şi pentru asta creştinii au pregătit o casă de pe strada principală. Însă de dimineaţă şi toată ziua şi eu, şi părintele Pavel am avut puternice dureri de cap şi cu toate leacurile luate, acestea nu au contenit de aceea ne-a părut foarte rău că nu am putut cuvânta aici o predică. Nici nu puteam rămâne până-n seara zilei următoare întrucât în acea zi, după cum conveniserăm, eram aşteptaţi în satul Fukuda. Biserica din Fukuda a luat fiinţă cu această ocazie. În împrejurimile satului sunt, de asemenea, suflete catehizate şi gata să primească botezul. La Fukuda s-au întrunit 22 de suflete, unde au şi fost botezate. Au mai fost botezate 6 suflete în cătunul Takagi, însă predicarea, se pare, nu va avea aici acelaşi succes ca şi la Isinomaki şi Fukuda.
La 2 decembrie am ajuns la Sendai, unde se află cea mai veche biserică de pe insula Nippon. Aici a trebuit să ne oprim pentru mai mult timp, întrucât erau mulţi care postiseră şi aşteptau să fie botezaţi. Biserica din Sendai are aproape 300 de credincioşi. Mă gândeam să rămân aici până la sărbătoarea Naşterii Domnului, însă nu am putut rămâne dintr-un motiv despre care voi vorbi mai jos. De îndată ce am sosit la Sendai şi eram în căutarea unui hotel văd că-mi vine în întâmpinare un creştin care îmi aduce o telegramă. Nu mi-am putut exprima bucuria, când, citind telegrama (desigur trimisă de însărcinatul nostru cu afaceri R. R. Rozen), am aflat că Plevna, cu Osman paşa şi armata condusă de el, după un îndelung asediu, a căzut în urma luptelor. În sfârşit mi s-a luat o piatră de pe suflet! Bucuria mea a fost împărtăşită de creştini, în special de părintele Pavel şi catehizatori care cunoşteau mai bine decât alţii situaţia şi evoluţiile politice atât din ziare, cât şi din cele povestite de mine. De obicei, când sosesc în oricare dintre oraşele unde există creştini, una din primele întrebări pe care le primesc este despre războiul nostru cu Turcia. Sunt convins că Plevna le este foarte cunoscută unor zeci, ba chiar sute de mii de japonezi.
Paşaportul meu era valabil până la 19 (31) decembrie, fapt pentru care a fost nevoie să cer prelungirea valabilităţii lui. Am primit apoi de la Edo un alt paşaport valabil pentru încă 2 luni. Eu şi părintele Pavel, timp de trei zile i-am mărturisit şi cuminecat pe credincioşi şi am botezat 31 de suflete. Conducerea puşcăriei m-a rugat să ţin câteva predici în faţa celor aproape 400 de condamnaţi, însă guvernatorul nu a fost de acord, spunând că Sendai nu este un oraş deschis străinilor, motiv pentru care nu pot primi o invitaţie oficială pentru a predica. În schimb conducerea penitenciarului a cerut un propovăduitor japonez, ca o dată pe săptămână, în zilele de duminică, să predice în faţa condamnaţilor, ceea ce vor şi face catehizatorii noştri. În alte părţi ale oraşului există trei locuri în care se predică, locuri în care vin câte peste o sută de păgâni. Cât am fost sănătos am ţinut şi eu câteva predici. Spuneam mai sus că avusem de gând să petrec sărbătorile împreună cu creştinii din Sendai, dar la 14 şi 15 decembrie am avut dureri de cap din cale afară de puternice, iar în noaptea de 16 decembrie am surzit complet de ambele urechi: trebuie că reumatismul meu cervical accentuat din cauza îndelungatei locuiri în casele reci din Japonia, unde pe deasupra există atâţia curenţi de aer, mi-a trecut la urechi. Am chemat un medic şi acesta mi-a făcut injecţii subcutanate cu morfină, însă durerea din urechi nu a scăzut, devenind din ce în ce mai puternică. Rămânând într-o casă de japonezi nici nu mă puteam gândi la un tratament, întrucât prima condiţie a tratamentului este să ai o cameră încălzită. Părintele Pavel s-a întors între timp la Takashimizu, de unde urma să plece după sărbători în unele localităţi din nord-est pentru săvârşirea botezurilor. La 20 decembrie am părăsit şi eu Sendaiul ca să ajung cât mai curând la Edo. Pe drumul dintre Sendai şi Edo sunt două oraşe – Fukushima şi Kizuregawa – în care am început propovăduirea. La Kizuregawa am întâmpinat Naşterea Domnului, am săvârşit, cum am putut, liturghia împreună cu un catehizator, prilej cu care s-au adunat vreo 40 de suflete, cărora le-am ţinut o predică. La 12 ri (aproximativ 40 de verste) de Edo, într-un sat de la poalele muntelui Sano, eram aşteptat pentru săvârşirea Tainei Sfântului Botez. A trebuit să trec şi pe acolo. Am botezat 14 suflete. Credincioşii de acolo sunt 62, casa de rugăciune este cum nu se poate de drăguţă şi îngrijită, iar noii ostaşi ai lui Hristos se adună la rugăciune cu multă tragere de inimă. Acesta a fost ultimul nostru popas misionar la nord de Edo. Plecând de acolo am ajuns la Edo la 28 decembrie. De atunci şi până la 26 ianuarie m-am tot chinuit cu durerile mele de urechi şi de cap, iar la 27 ianuarie medicul mi-a îngăduit în sfârşit să ies din cameră.
Misiunea ortodoxă la răsărit şi la sud-vest de Edo a început acum 2 ani. Anul trecut au fost întemeiate comunităţi în unele locuri la sud-est de Edo, iar părintele Eufimie a mers într-acolo în timpul concediului pentru a-i boteza pe neofiţi. Catehizarea a durat şi după aceea, iar către timpul de faţă erau pregătiţi pentru primirea sfântului botez încă vreo 100 de suflete din localităţi diferite. Trebuia să merg şi într-acolo. Primind un nou paşaport m-am îndreptat mai întâi spre răsărit. Aici, în satul Matsuzaki din provincia Shimoosa, am botezat, la 28 ianuarie, 15 suflete, care au şi alcătuit noua comunitate bisericească. Aici sunt şi încă vor fi buni cateheţi, locuitorii sunt cu toţii ţărani, însă destul de înstăriţi şi dezvoltaţi. În seara zilei le-am ţinut o predică, iar a doua zi m-am întors la Edo, ca la 1 februarie să mă îndrept de aici către sud-vest.
Prima biserică din aceste locuri este în marele oraş Odawara. Înainte aici erau 59 de creştini, iar la 2 februarie, în ziua Întâmpinării Domnului, am botezat alte 14 suflete şi am catehizat 7. Pe creştinii mai vechi i-am mărturisit şi cuminecat cu Sfintele Taine. Seara, ca de obicei, s-au adunat credincioşii şi câţiva păgâni, cărora le-am ţinut o predică. Mi-a mai trebuit o zi pentru a mă deplasa la următoarea comunitate bisericească din oraşul Mishima. Aici şi în alte 4 sate învecinate există 40 de creştini. Cu acest prilej am botezat 9 suflete, iar câţiva creştini mai vechi au postit. Din alte oraşe şi sate apropiate, de asemenea, ni s-au cerut propovăduitori. În următorul oraş – Numazu – există un misionar protestant cu vreo 20 de creştini, iar în alte localităţi din împrejurimi există şi misionari catolici care, se spune, au mare succes din cauza şcolii pentru copii, pe când noi nu suntem în stare să trimitem măcar un catehizator.
De la Mishima ar fi trebuit să plec în oraşul Koofu[13], situat la 80 de verste de la traseul principal, dar în această perioadă a anului această cale poate fi făcută doar pe jos, motiv pentru care nu am putut onora invitaţia de a merge într-acolo pentru săvârşirea botezurilor. Aceste botezuri vor rămâne pentru la vară, când va merge părintele Pavel într-acolo.
Pe drumul dinspre Edo spre sud-vest se observă cât se poate de bine precumpănirea cultului shintoist, care este religia oficială. Pe tot parcursul drumului, de la Mishima la Okazaki, am întâlnit în permanenţă cete mari de pelerini mergând să se închine acestui duh japonez în provincia Ise. La hoteluri era cu neputinţă să găseşti o cameră pe noapte din cauza numărului mare al acestor închinători care fie se îndreptau, fie se înturnau, aşa s-a întâmplat şi în târguşorul Yui, unde am fost nevoit să rămân pe noapte într-o casă particulară. Pe drum mi s-a descoperit o minunată privelişte spre cel mai mare munte al Japoniei, Fujiyama (circa 14 mii de picioare), cu o mulţime de râuri care acum, pe timp de iarnă, sunt aproape secate, pe când vara, în timpul inundaţiilor, aceste locuri devin pentru câteva zile de nestrăbătut. În marele oraş Shizuoka există un misionar protestant cu 15 credincioşi. Noi avem o mică comunitate alcătuită din 6 oameni în oraşele Fukuroi şi Mori. Către sosirea mea catehizatorul local a pregătit pentru botez încă 6 suflete şi astfel comunitatea a crescut la numărul de 12 creştini.
Între Fukuroi şi Toyohashi se află marele oraş Hamamatsu. Aici nu există creştini, dar sunt doritori să asculte învăţătura noastră, printre aceştia se găseşte proprietarul unuia dintre cele mai bune hoteluri din oraş, un om tânăr şi destul de deştept, care m-a rugat să intervin pentru a fi trimis aici un propovăduitor. Ce să facem dacă nu avem mijloace îndeajuns pentru a instrui un număr suficient de catehizatori? Sunt nevoit să promit, cu strângere de inimă, nefiind singur de posibilitatea de a trimite un propovăduitor într-un timp apropiat. La Hamamatsu l-am întâlnit în schimb pe un creştin din Fukuroi, Zaharia Nagai, kochyo-ul oraşului. El a dorit să se mărturisească şi să se cuminece, motiv pentru care m-a însoţit în Toyohashi, unde am ajuns către orele 11 ale nopţii. La Toyohashi l-am reîntâlnit pe Pavel Tsuda, care acum 5 ani şi jumătate a fost întemniţat în cetatea Hakodate, în timpul prigoanei. Biserica de aici este, de asemenea, foarte tânără. Erau doar 21 de suflete, iar acum se pregătiseră să primească botezul încă 16. Le-am săvârşit Taina Sfântului Botez, iar pe creştinii mai vechi i-am mărturisit şi cuminecat. Am predicat aici de 2 ori şi de fiecare dată predica mea a fost ascultată de mulţi păgâni. Cât m-am aflat aici a decedat pruncul unei tinere familii creştine. I-am săvârşit slujba înmormântării în casa de rugăciune, după care ne-am îndreptat spre cimitirul japonez. Când am ajuns la cimitir şi-a făcut apariţia un bonz, dar, zărindu-mă pe mine, s-a ascuns într-o clipită. La cimitir am săvârşit litia, am coborât micul sicriu în mormânt, l-am acoperit cu pământ şi am înfipt crucea la căpătâi. O atât de liniştită înmormântare creştină săvârşită fără nici un fel de piedici i-a bucurat mult pe creştinii noştri.
O creştină, o fată de 26 de ani, a venit la mine şi, vărsând multe lacrimi, mi-a spus că doreşte foarte tare să slujească Biserica, că încă de anul trecut, când s-a încreştinat, a vrut să meargă la Edo pentru a studia credinţa şi pentru a-şi consacra tot restul vieţii propovăduirii, găsind că aceasta ar fi singura şi cea mai mare mângâiere a vieţii ei. Am liniştit-o, făgăduindu-i să-i vorbesc despre ea părintelui Nicolae, ca să fie primită la şcoală, dacă va veni la vară la Edo.
La 10 februarie am ajuns în oraşul Okazaki. Dintre toate bisericile pe care le-am văzut până acum de la Edo şi până aici, aceasta este în cea mai bună stare şi promite să aibă cel mai mare succes pe viitor. În oraş şi în cele patru aşezări învecinate sunt de tot 70 de creştini, dintre care 14 au fost botezaţi de mine acum. În oraş şi în împrejurimi predicarea se face mai bine decât în alte locuri, dar mai este nevoie de încă cel puţin 2 propovăduitori. Au primit botezul kochyo-ul (şeful de district) şi adjunctul său din oraşul vecin, iar kochyo-ul (şeful de judeţ) din acelaşi oraş este, de asemenea, predispus spre credinţă, ajutându-l pe propovăduitorul nostru în răspândirea ei. Cât m-am aflat aici am predicat de trei ori seara şi de două ori ziua şi am avut la predică doar dintre păgâni de la 100 până la 130 de suflete, printre acestea fiind mulţi oameni învăţaţi şi profesori şcolari. Aproape toţi creştinii m-au petrecut cu mare dragoste, însoţindu-mă câteva verste dincolo de oraş, iar noi (eu şi Pavel Tsuda) ne-am despărţit cu greu de credincioşi, în speranţa că ne vom mai vedea. Către seară eu şi Tsuda am sosit în oraşul Nagoya, unde încă nu avem o biserică, dar Pavel Tsuda are şapte catehumeni. Dacă ar exista aici un propovăduitor permanent, credinţa s-ar răspândi mai mult, dar Tsuda, fiind prins cu predicarea în două locuri, poate veni la Nagoya doar o dată pe săptămână. La Nagoya se observă deja o precumpănire a budismului. La fiece pas întâlneşti bonzi, iar în oraş există o mulţime de capişti budiste.
De la Okazaki până la Oosaka nu se predică, deocamdată, nicăieri, fapt pentru care, fiind în trecere, nu m-am mai oprit nicăieri până la Oosaka, nici chiar în vechea capitală niponă, Kyoto. Mai târziu am venit aici de la Oosaka, şi despre această capitală voi spune câteva cuvinte mai jos, acum însă, fără să mă abat, voi vorbi doar despre lucrarea de propovăduire.
Oosaka este, după Edo, al doilea oraş ca mărime al Japoniei, aici locuind peste 500 de mii de oameni. Până în vara anului trecut aici nu s-a făcut deloc predică ortodoxă. În luna august au venit aici de la Edo doi propovăduitori, Pavel Nitsuma şi Pavel Tatsibana, care şi-au început lucrarea. Mai târziu unul dintre ei a trebuit să se întoarcă la Edo. În noiembrie a venit aici un catehizator, Iacob Takaya (unul din candidaţii pentru preoţie), şi şi-a început predica sistematică şi metodică. Către sosirea mea fuseseră pregătiţi să primească botezul 35 de suflete, pe care le-am şi botezat, astfel luând fiinţă şi la Oosaka o comunitate ortodoxă. Cei care au primit Taina Botezului sunt în cea mai mare parte din pătura târgoveţilor, dar sunt şi profesori şcolari şi funcţionari. Oosaka este principalul centru comercial al Japoniei. El este deschis şi pentru străini, cărora le este rezervat un cartier distinct. Aici există mulţi misionari romano-catolici (vreo 15) şi protestanţi, aceştia din urmă având până la 70 de creştini, dar aceştia lucrează aici de la 3 la 7 ani de zile. Ortodoxia are aici cele mai mari şanse de răspândire, întrucât nu avem conducere cezaro-papală şi venim cu Sfânta Scriptură în limba maternă a credincioşilor, şi nu avem dezbinările protestanţilor, care prin însuşi acest fapt al dezbinării în tot felul de secte îşi vădeşte propriul caracter îndoielnic.
Mai avem un propovăduitor la răsărit de Oosaka, în oraşul Wakayama, dar propovăduirea nu va avea aici succes, întrucât poporul este destul de prost şi înrădăcinat în neadevăr şi minciună, având un nume rău în toată Japonia. Din mulţimea celor care au ascultat aici cuvântul Evangheliei, doar pe cinci i-am putut boteza. Dar slavă Domnului şi pentru asta! S-ar putea ca aceşti cinci credincioşi să fie sămânţa cea bună de acum încolo.
Cu Oosaka şi Wakayama lucrarea mea s-a încheiat. Trebuia să mă grăbesc să ajung la biserica din Hakodate, lipsită deja de 4 luni de păstorul ei. La 22 februarie am venit la Edo, iar la 6 martie am ajuns în sfârşit la Hakodate. Încă m-au chemat şi cei din Akita (provincie situată pe insula Nippon, la sud de Hakodate), unde există deja credincioşi în trei oraşe, dar nu am putut merge într-acolo, urmând ca la vară să meargă şi să facă botezurile părintele Pavel.
După cum vedeţi, propovăduirea ortodoxă s-a răspândit în mai bine de jumătate din Japonia, există peste 50 de aşezări în care răsună această predică şi apar altele noi, dar nu dispunem de un număr suficient de propovăduitori, astfel încât să putem satisface toate cerinţele. Un şi mai mare neajuns se simte în privinţa misionarilor. Noi suntem doar trei misionari ortodocşi, dar aşa sau altminteri pentru dezvoltarea şi afirmarea Ortodoxiei şi înrădăcinarea învăţăturii şi rânduielilor ortodoxe în viaţa tinerilor creştini este nevoie de un preot rus care să-i conducă nu doar pe credincioşii de rând, dar şi un preot dintre japonezi, pentru îndeplinirea multiplelor obligaţii pastorale. Tradiţia vie bisericească o poate face un preot dintr-o ţară veche ortodoxă, pe când un preot japonez cunoaşte rânduiala şi tradiţia bisericească în măsura în care le vede la un preot din Rusia. Un misionar din Rusia este necesar şi pentru răspândirea credinţei, întrucât orice japonez merge cu mai multă plăcere să asculte cuvântul unui străin în porturile libere. În întreaga Japonie există peste 80 de misionari, dintre care mai mult de 20 sunt femei. Pe când Ortodoxia, care cuprinde cel puţin 75 de milioane de credincioşi, are aici doar trei misionari. Nu-i este oare ruşine poporului rus, cel mai numeros reprezentant al Ortodoxiei în lume, că a putut să scoată din mijlocul său, pentru activitate misionară peste graniţele sale, doar trei suflete? Şi cum s-ar desfăşura propovăduirea ortodoxă dacă i s-ar pune la îndemână şi oameni, şi mijloace? Dar nu le avem nici pe unele, nici pe celelalte şi trebuie să ne înghesuim în cercul strâmt creat de împrejurările noastre jenante. Nici nu mai vorbesc despre necesitatea susţinerii şcolilor existente şi despre deschiderea altora noi. Despre acest subiect s-a scris atât de mult încât ar trebui să fie cunoscut foarte bine. Şi totuşi, ne vedem nevoiţi să scriem din nou şi să cerem din nou. Este adevărat că şi ţara noastră are acum multe griji şi necazuri cu mult mai stringente, încât nu-i arde de misiunea japoneză, dar este oare permis să-ţi uiţi cu totul un aşezământ oricât de îndepărtat ar fi acesta? Oare nu din Rusia a venit Ortodoxia în Japonia şi oare nu tot de acolo ar trebui să-şi tragă viaţa până când se va încetăţeni pe pământul Japoniei într-atât încât să se poată menţine de una singură?
Acum câteva cuvinte despre Kyoto, despre care am pomenit mai înainte. Între Oosaka şi Kyoto există o cale ferată cu lungimea de 27 mile engleze, dar mersul cu trenul este foarte încet şi durează aproape 2 ore. Kyoto sau Saikyo (adică capitala de vest), numit, de asemenea, şi Miyako, este un fel de Moscovă a Japoniei, unde locuiau în vechime împăraţii niponi, iar astăzi este inima budismului. Oraşul este înconjurat de munţi aproape din toate părţile, fiind ca atare situat pe loc drept. Acum are circa 300 de mii de locuitori. Odată cu mutarea capitalei, şi juridic, şi de fapt, la Edo, Kyoto a început să slăbească, singurul lucru puternic de aici fiind budismul. Înainte, mikado-ul[14] locuia permanent la Kyoto, fapt pentru care Kyoto era numit oficial capitală – Miyako. Primul mikado care s-a instalat la Edo este actualul Mutsuhito. După trecerea împăratului la Edo acesta din urmă a ocupat locul de frunte atât pe plan politic, cât şi în alte privinţe. De atunci Edo a primit denumirea de Tookyo, altfel spus capitala de est, iar Kyoto şi-a păstrat denumirea onorifică de Saikyo, altfel spus capitala de vest, aceasta din urmă începând să decadă atât industrial, cât şi politic.
La Kyoto există 96 de mari temple budiste numite terà, nemaipunând la socoteală mulţimea de capişti budiste mărunte şi câteva miya[15] shintoiste. Aici sunt multe de văzut, însă pentru asta ai nevoie de mai mult timp decât aş putea dispune eu, în plus pentru vizitarea unor locuri este necesară o permisiune imperială pe care eu cu atât mai puţin aş fi putut-o avea, fapt pentru care am cercetat doar ceea ce s-a putut. Aşa cum Kyoto este renumit mai cu seamă prin terà-le, le-am vizitat pe cele mai mari şi mai curioase dintre ele. Cele mai mari terà-le aparţin sectei Jiyogenji. Dintre cele mai mari trei terà-le pe care le-am văzut, cea mai mare terà ca dimensiuni are pe dinăuntru 66 de picioare în lungime şi 138 în lăţime, în plus toate terà-lele au din cele trei părţi (dreapta, stânga şi faţă) galerii acoperite, cu o lăţime de cel puţin 18 picioare. Toate terà-lele sunt bogate. Japonezii spun că acestea au mai mulţi bani decât însuşi împăratul şi s-ar putea să aibă dreptate. În toate terà-lele pe care le-am văzut (şi, în general, aşa este peste tot, cu foarte mici excepţii) există încăperi pentru bonzi, încăperi laterale alipite templului. În terà-ua din Kyoto aceste încăperi sunt deosebit de bogate cu săli enorme, în care sunt aşternute covoare europene scumpe, şi o mulţime de camere mici pentru bonzi şi pentru oaspeţi. În centrul fiecărei săli se află, în manieră europeană, mese cu scaune. Peste tot este deosebit de curat, ceea ce, de altfel, în Japonia este ceva obişnuit. În terà, de fapt, nu vei vedea o bogăţie deosebită. Există doar mici idoli turnaţi în aur şi decoraţii din aur sau aurite în sanctuar, dar dimensiunile uriaşe ale templelor distrag atenţia şi relativ micile decoraţii din locul din faţă nu prea atrag atenţia. Cea mai mare parte a terà-lelor sunt alcătuite din secţiuni. Interiorul terà-lei este divizat în două părţi: antreul cu sanctuarul şi idolii, unde, chiar în faţă, este locul rezervat bonzilor şi învăţăceilor lor pentru cazul în care ar oficia ritualuri religioase şi partea din spate, destinată poporului, separată de restul incintei printr-un panou din lemn, având o înălţime de vreo 2,5–3 pălmace. Locul în care stă bonzul-şef este puţin mai ridicat, acolo aflându-se o pernuţă subţire şi pătrată din mătase. În toate terà erau câţiva oameni veniţi pentru a se ruga, dar nu într-un număr prea mare. De altfel, în orele rugăciunii de dimineaţă sau de seară, şi mai ales atunci când se ţin predici, uneori vin sute de oameni. Cea mai mare parte a celor care se roagă nu se observă a fi deosebit de cucernică. De obicei, cel care se roagă cade în genunchi, îşi împreunează mâinile şi apoi şi le mişcă de câteva ori în semn de ştergere a palmelor, după care plesneşte de două ori din palme şi-şi bolboroseşte „Namu amidà Butsu”.[16] După ce va fi stat un timp în această poziţie, bolborosind acelaşi lucru, având capul aplecat, cel care s-a rugat mai plesneşte în sfârşit încă o dată din palme, se ridică în picioare şi odată cu asta de pe faţa lui dispare orice semn de evlavie, ca şi orice semn de pioşenie faţă de locul în care tocmai s-a rugat. El vorbeşte fără grijă cu voce tare şi râde fără sfială, ba chiar, după caz, mai poate aprinde şi o pipă. O excepţie în acest sens o constituie bătrânelele închinătoare. Vei vedea că toate acestea sunt pătrunse de un spirit religios profund şi înainte, şi după, şi în timpul rugăciunii. Bonzii din secta Gigenji nu-şi rad părul de pe cap, ci se tund europeneşte. În ultimul timp, ei sunt însufleţiţi de propaganda budismului, iar anul trecut un bonz chiar a plecat la Londra pentru a propovădui. Să vedem ce succes va avea, nu de alta dar s-ar putea întoarce acasă protestanto-budist. Un alt bonz a plecat acum doi ani să predice în Shanghai şi, zice-se, chinezii ar fi venit să-l asculte, dar nu s-a mai auzit de are sau nu prozeliţi.
În apropierea unei terà a acestei secte am cercetat o casă în care a locuit întemeietorul unei dinastii de shoguni, Hideyoshi, numit în popor Taykoo-sama şi care a trăit cu vreo 350 de ani în urmă. Pe lângă înţelepciunea lui politică el şi-a câştigat faima de a fi un protector şi râvnitor al budismului. Cu cheltuiala lui au fost construite, împodobite şi au primit danii multe terà-le. Casa în care a locuit acesta în timpul aflării sale la Kyoto se păstrează şi astăzi în starea ei iniţială, dar nu este locuită, atâta doar că le sunt arătate vizitatorilor sala de oaspeţi, baia, dormitorul şi alte încăperi. În faţa casei este o grădină japoneză cu obişnuitele pentru aşa ceva lacuri, cascade, izvoare şi insuliţe artificiale. În grădină sunt mulţi portocali şi altfel de pomi, dar şi camelii în floare. Primăvara şi vara ar trebui ca aici să fie minunat, cu toate că şi acum, pe timp de iarnă, te poţi plimba aici cu plăcere.
Dintre toate terà-lele pe care mi-a fost dat să le văd, unul se remarcă prin a avea peste o mie de idoli, toţi de mărimea unui om în plină statură, şi doar cel mai de seamă dintre ei, cel al lui Buddha, este, comparativ, de dimensiuni mai mari. Acest templu este numit de japonezi drept templul celor 33 300 de zei, pe când în realitate e vorba doar de 1 000 de discipoli ai lui Buddha, avându-l pe acesta în mijlocul lor. Statuia lui Buddha este pusă într-un loc destul de înalt, el are 42 de mâini, iar în jurul său sunt tot felul de zei, care, se vede, reprezintă diverse forţe ale stihiei – furtuna, fulgerul, trăsnetul, precum şi forţele omeneşti. Şi toate acestea se află în chiar mijlocul templului. Apoi, de ambele părţi de-a lungul capiştii, pe zece poliţe urcând în trepte, se află câte 500 de discipoli ai lui Buddha. Fiecare dintre ei are pe cap câte 9 idoli micuţi (a câte o şchioapă şi jumătate) şi câte 42 de mâini. Buddha e reprezentant stând pe şezute, iar duhurile stihiilor şi discipolii lui Buddha stând în picioare. Toate statuile sunt din lemn, însă cea a lui Buddha şi cele ale celor 1 000 de discipoli ai lui sunt aurite, pe când duhurile stihiilor sunt de culoare cenuşie închisă. În această terà nici nu mai este altceva, nu există nici măcar încăperi de locuit, atât doar că în faţa statuii lui Buddha se află o masă, iar pe ea – căţui, lumânări şi flori.
Nu departe de templul celor 33 300 de zei există o clădire din lemn, la prima vedere neaducând deloc a templu, în care este instalată o statuie uriaşă a lui Buddha, constând doar din cap şi umeri. Dar acest idol se deosebeşte doar prin dimensiunile lui uriaşe. Înălţimea capului cu tot cu umeri este de 69 de pălmace, capul având o înălţime de 34 de pălmace, nasul are 8 pălmace şi jumătate. Tot colosul acesta e făcut din scânduri şi suflat cu aur, dar prelucrarea este foarte grosolană şi neplăcută vederii. În terà-ua celor 33 300 de zei cel puţin prelucrarea statuietelor celor 1 000 de discipoli ai lui Buddha şi a zeilor stihiilor este bună, mai cu seamă a acestora din urmă, iar un om înzestrat cu gust artistic ar fi putut chiar admira unele dintre ele.
La doar câţiva paşi în preajmă, pe o fundaţie de piatră, este aşezat un clopot uriaş, acesta având o înălţime de 14 pălmace, un diametru de 9 pălmace şi două degete şi cântăreşte, mi se spune, peste 3 900 de livre.
La Kyoto ar fi fost deosebit de interesant să pot vedea mormintele împăraţilor niponi, dar acolo nu am voie să merg fără permisiune imperială. Se zice că mormintele ar fi în mare delăsare. Shogunii nu prea i-au băgat în seamă pe mikado-ii lor nici cât erau în viaţă şi, cu atât mai mult, nici după moartea acestora, iar în faţa poporului încercau să se arate mai mult ei înşişi. Iată de ce locurile de îngropăciune ale shogunilor se deosebesc la Edo prin splendoare, cum ar fi, bunăoară, şi mormintele de la Siba, ca şi cele din provincia Nikko, pe când locurile de îngropăciune ale mikado-ilor zac neîngrijite. Shogunii le îngăduiau mikado-ilor să-şi ai numele deşert de fii ai cerului, le lăsau şi numele de capi ai religiei, dar lor îşi atribuiau puterea efectivă de conducere în stat. Oare nu cumva din ruşine pentru cele din trecut guvernul Japoniei nu-i permite nimănui să vadă cavourile împărăteşti?
Văzând templele budiste din Kyoto şi din alte părţi ale Japoniei (religia şintoistă şi miya-lele sale nu sunt considerate serioase şi durabile nici măcar de nimeni dintre japonezi), ca şi cum ţi-ai putea închipui că budismul va avea o viaţă încă destul de lungă în această ţară, dar nu este aşa. Prezentul lui nu este decât o rămăşiţă a trecutului, viu şi vivaci altădată, dar supravieţuind şi slăbind acum cu fiece zi, am putea spune cu fiece oră, iar viitorului lui i se întrezăreşte capătul. Budismul ar putea exista ca formă exterioară încă multe decenii şi poate secole de acum încolo, însă în părţile sale morale el cade chiar şi acum, sub ochii noştri. Ziarele nipone publică aproape săptămână de săptămână articole consacrate religiei în general şi budismului în particular, profeţind că acestuia i-ar mai rămâne cel mult 30 de ani de viaţă în Japonia, adică până vor ajunge să fie în putere pruncii de astăzi. Nici eu, şi nici alţi misionari, desigur, nu credem că budismul, care are 1 300 de ani de viaţă în Japonia, ar putea dispărea în vreo 30-50 de ani. Dar faptul că el va dispărea din Japonia într-un viitor istoric mai apropiat sau mai îndepărtat este la fel de în afara oricărei îndoieli ca şi faptul că idolii au dispărut şi de la noi, şi din alte părţi unde a ajuns Evanghelia. Templele imense şi tot felul de idoli mai mult sau mai puţin plăcuţi vederii vor supravieţui credinţei în ei şi în ele din inima închinătorilor lor, iar existenţa idolilor şi terà-lelor nu spune prea multe în favoarea păstrării idolatriei într-un viitor îndepărtat. Templele şi zeii Greciei şi Romei au fost de sute de ori mai plăcute vederii decât cele japoneze, cultul acelor zei a fost, de asemenea, puternic o vreme, dar toate astea au dispărut pe măsură ce a pătruns lumina creştinismului. Aşa va fi şi în Japonia, şi începuturile creştinismului se văd de acum. În afară de creştinii catolici şi protestanţi, singuri ortodocşii au ajuns să fie peste 2 300 de suflete, şi asta timp de mai puţin de 7 ani. Credinţa noastră este că peste cel mult 200 de ani în locul actualelor terà şi miya se vor înălţa bisericile adevăratului Dumnezeu-seidóo.
(Preluare după numerele 28-32 ale săptămânalului „Missioner”/„Misionarul” pe anul 1878)
Aprobat de cenzură. Moscova. August, ziua a 12-a, anul 1878.
Cenzor – protoiereul A. Sokolov.
În tipografia universitară (M. Katkov) din bulevardul Strastnoi
Traducere din rusă – Vlad Cubreacov, Chişinău, 2009
[1] Aici nu în sens etnic, ci ca apartenenţă la Misiunea Ortodoxă Rusă din Japonia, părintele Anatolie Tihai fiind român de neam, născut în Tărăsăuţii Hotinului din Basarabia (nota traducătorului).
[2] Denumirea actuală a orașului este Osaka (nota traducătorului).
[3] Versta este o unitate de măsură pentru distanţe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km (nota traducătorului).
[4] Pronunţat Sanponghi (nota traducătorului).
[5] Ortografiat şi Hachinohe (nota traducătorului).
[6] Oraş în partea de răsărit a Turciei actuale, situat pe râul Kars. Capitală a provinciei cu acelaşi nume (nota traducătorului).
[7] Sen, moneda divizionară a yenului japonez. 100 sen = 1 yen.
[8] Este vorba de Sfântul Nicolae Kasatkin, Luminătorul Japoniei, atunci arhimandrit (nota traducătorului).
[9] Pronunţat Kangheta (nota traducătorului).
[10] Este vorba, aici şi mai departe, de părintele Pavel Sawabe, unul din colaboratorii apropiaţi ai Cuviosului Anatolie Tihai (nota traducătorului).
[11] Ricşă (nota traducătorului).
[12] Kochyo – conducător, primar, jude, prefect. Funcţie administrativă în Japonia.
[13] Ortografiat actualmente Kofu (nota traducătorului).
[14] Mikado – împărat celest, capul dinastiei imperiale japoneze (nota traducătorului).
[15] Capiştile budiste sunt numite terà, iar cele shintoiste – miya. Pentru a fi lapidar le voi numi şi eu fie terà, fie miya.
[16] Cuvintele rugăciunii în sanscrită, însemnând: Eternule Buddha, mântuieşte-mă!
SURSA: http://cubreacov.wordpress.com
